Teologia este chemată să exprime viul experienței întâlnirii între mine și El.
Odată descoperit, ne îndrăgostim de El și Îl dorim lăuntric, din toată ființa noastră, spre a Îl cunoaște mai bine. Pentru aceasta ne trebuie însă har,
adică energiile sale dumnezeiești lucrătoare în noi, „mâna" Lui întinsă spre noi din transcendent în
imanent spre a ne deschide vieții pe care El Însuși o trăiește.
Întreaga noastră ființă este chemată astfel la îndumnezeire.
Ne ușurează enorm faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. „Ceea ce ochii noștri au văzut, mâinile noastre au pipăit..." , spune sfântul evanghelist Ioan, aceasta vă vestim.
Dumnezeu cel imaterial a devenit trup în istorie, persoană umană, născut din fecioara Maria, care astfel devine Maica Domnului.
Creștinismul este sfârșitul întrebării căutătoare a religiilor, expresii mai mult sau mai puțin inspirate ale tatonărilor umane spre înțelegerea adâncului realității,
ca roadă concretă a pogorârii Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, printre oameni,
cărora le deschide concret Calea spre Împărăția cerurilor.
Devenirea creștină cunoaște o experiență nu doar la nivel intelectual, cât existențial.
În centrul acestei chemări se află lucrarea reală și necreată a lui Dumnezeu în lume, prin care omul este sfințit și înnoit prin participare la
energiile necreate divine, distinse de esența inaccesibilă a lui Dumnezeu.
Dumnezeu este prezent în inima creației și în viața oricărui creștin care Îl caută cu sinceritate.
Teologia ortodoxă nu este pur rațională, ci contemplativă și vie, hrănită din
Revelația divină transmisă prin
Sfintele Taine, Scriptură,
Sfânta Tradiție și mărturisită de dogmă.
Această teologie își găsește expresia deplină în Biserică, locul comuniunii și al sfințirii, unde
Liturghia este centrul vieții.
În cadrul Euharistiei, credinciosul trăiește cea mai profundă
împărtășire cu Hristos – o Taină nu simbolică, ci reală, transformatoare.
Cunoașterea lui Dumnezeu în Ortodoxie se desfășoară între două atitudini complementare, catafatismul,
exprimarea afirmativă despre Dumnezeu, și apofatismul, recunoașterea limitelor rațiunii
și tăcerea plină de prezență de Sus în fața Tainei. În acest echilibru, credința devine cheia unei
cunoașteri superioare, nu prin definiții, ci prin participare și trăire.
Treptele apofatismului arată niveluri de adâncire participativă în Taina dumnezeirii atât cât este cu putință omului. Această viață nouă începe cu
pocăința, o metanoia ca schimbare radicală a gândirii și a inimii, ea cere exercițiul smereniei
și al deschiderii față de Dumnezeu. Pe această cale, Maica Domnului strălucește ca model desăvârșit de răspuns la chemarea dumnezeiască – icoană a ascultării, a curăției și a dăruirii totale.
Icoana, în spiritualitatea ortodoxă, nu este element de decor, ci
simbol viu și fereastră spre veșnicie,
prin care în lumea noastră pătrunde lumina celor de Sus. Prin ea, lumea nevăzută se face văzută,
iar sfinții se exprimă ca prezențe vii. În icoană, ca și în viața liturgică,
omul se apropie de sfințenie, se atinge de veșnicie. Omul participă,
prin harismă, la lucrarea Duhului Sfânt în lume.
Modelele acestor vieți îndumnezeite sunt Sfinții Părinți ai Bisericii. Reperele creșterii duhovnicești se găsesc în scrierile Părinților filocalici,
reunite în Filocalie, în care isihasmul
– viața în rugăciune lăuntrică și liniște – este propus ca drum sigur spre desăvârșire. Aici, în inimă, se trăiește o adevărată teofanie:
revelația personală a prezenței lui Dumnezeu. Și în această viață cu Dumnezeu trăim minuni,
semne care nu anulează firea, ci o luminează, o transfigurează. Nu sunt scopuri în sine, ci mărturii ale realității profunde, fundament real al celei văzute.
O viață trăită în Taină, în credință,
în har duce concret la comuniunea veșnică cu Dumnezeu resimțită în
cămara inimii, în Biserică,
prin Iisus Hristos, om adevărat și Dumnezeu adevărat,
și întru Duhul Sfânt.
